Utopia Verde sau „degeaba 10.000 de copaci”

Tocmai am încheiat o discuție interesantă cu Cezar, un vizionar, un iubitor de natură, un personaj vertical, tăcut și pus pe fapte de vreo 22 de ani.

  Azi am avut o experiență magică în trei: mama, tata și copilul.

Ne-am dorit un weekend departe de nebunia orașului mereu în mișcare, mereu în fierbere, mereu în zgomote, departe de betoane și miros de benzină arsă.

Deși iubesc efervescența citadină, în ultimul timp parcă îmi doresc tot mai mult să evadez. E ca dependentul care știe ce face, încearcă să se extragă prin perioade de abstinență și cu toate astea, revine la vechiul obicei.

Își are și orașul farmecul lui dacă toată viața ta este în perimetrul centurii Bucureștiului…

Ploua ieri când am ajuns. Ploua și doar asta auzeam: picurii de ploaie care pocneau regulat frunzele copacilor, iar din când în când câte un ciripit al unei păsări care parcă se certa cu cerul să se oprească pentru că ea ar vrea să se audă mai tare.

Obișnuită să aud zgomote de gunoi ce alunecă pe toboganul ghenei, cu zumzetul zecilor de mii de mașini care mai și claxonează uneori fără motiv, cu troncănitul tramvaielor prea învechite pentru o capitală cu pretenții europene, cu vecini care tipă prin holul blocului… cu și cu și cu… ieri mi-am auzit gândurile. Cred că țipau de mult și ele, dar poluarea fonică externă le astupase.

Ne făcuserăm planul de câteva zile: să mergem undeva sus pe munte și să îl învățăm pe Adan cum se face mâncare la jar, făcând țepușe din crengi, cum să faci un foc în natură, cum e să ai o aventură pe un drum neasfaltat, forestier chiar, … și când te gândești că toate astea încă sunt o realitate în multe zone ale României. Mda…

Dar pentru un copil născut/ crescut în comoditatea orașului este chiar o aventură.

Lecția de azi pentru copil era despre cum să faci : focul- dar să îl și stingi, căci niciodată nu lași foc arzând în natură, cum îți strângi gunoiul- căci pădurea nu e pubela noastră.

Zis și făcut, numai că în drumul aventurii noastre am întâlnit din nou puterea omului. Acea putere distrugătoare în care omul  se crede mai tare ca Natura, mai important ca generațiile viitoare și mai acaparator ca înaintașii noștri.

Locuri întregi goale… zone imense tăiate din pădurile munților noștri. Am privit fără grai la anularea zecilor de ani câte i-au luat Mamei Natură să sădească și să își crească minunile care ne întrețin viața: copacii.

Unii dintre ei zăceau ca niște resturi lăsate martore la genocid….

Am auzit expresia: „poate erau prea mulți.”

Auzim și noi in ultimul timp că suntem prea mulți oameni pe Pământ….

Vedem și trăim din plin impactul omului asupra Naturii : ploi și inundații, alunecări de teren și dezastre care nu sunt altceva decât rezultatul a ceea ce facem.

Natura își va găsi singură calea către renaștere. Omul însă nu învață nimic din răul pe care îl face.

Revenind în Utopie, povesteam efervescenți un rezumat al expediției de azi dar și tristețea de a vedea Natura pusă la pământ pentru că „poate erau prea mulți”

Când ni se spune că se taie copacii pentru întinerirea pădurii este cea mai mare minciună căci se taie la rând fără discernământ, se taie pentru că se permite, se taie pentru BANI.

Pădurea nu are copaci tineri și bătrâni, pădurea are copaci. Să tai copacii din pădure înseamnă să distrugi pădurea în esența ei. Ea are legea ei: cel puternic crește mare și are parte de cea mai bună lumină, de cele mai adânc înfipte rădăcini. Cel mic se strecoară printre cei mari dar așa și supraviețuiește, apărat de cei mari.

Așa ar trebui clădită și societatea umană: cei mici și neajutorați  protejați de cei mari și puternici.

O furtună poate distruge un copac dar foarte greu o pădure întreagă.

Plângându-mă lui Cezar de cele văzute, îmi zice: „te uiți în jur? Am plantat 10.000 de copaci … și e degeaba. Prea puțin în comparație cu cât se taie”

  Eu nu am sfaturi. Eu nu am soluții. În schimb în mine se nasc multe întrebări. Cea mai arzătoare ne privește pe noi părinții: ce le lăsăm pruncilor noștri?

Din păcate atât de greșit percepem : Acum și Aici, trăiește Acum și Aici, încât l-am extins până la „după mine, potopul”

A trăi Acum și Aici este despre a nu îți face griji pentru ziua de mâine, a te bucura de fiecare clipă la maxim.

A trăi Acum și Aici exclude total acțiunile noastre asupra a ceea ce este în jur, întrucât ele au un impact direct asupra generațiilor viitoare.

A ne iubi copiii este despre a înțelege că ei sunt viitorul nostru atunci când noi nu vom mai fi, iar dacă îi iubim cu adevărat suntem obligați să le asigurăm existența. Iar existența lor pe Pământ este în totală dependență de Natură cu tot arsenalul ei.

Nu vă pot lasă poze cu versanți goi… prefer să las „partea plină a paharului” care este, în esență” normalitatea care ar trebui să ne fie realitate.

„Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi trecut la număr” Ecleziastul

Să vă meargă bine!