Ziua în care i-am luat locul lui Moș Crăciun

E azi ziua. Eu azi i-am luat locul lui Moș Crăciun și nu simt nicio bucurie, dimpotrivă…
Multe discuții dintre noi au loc in mașină. Tocmai veneam de la magazinul bio unde facem cumpărăturile și aud:
-Să cauți pe net roboții Fănaf… îmi doresc și eu.
-Nici nu știu cum se scriu.
-Cum se aude: Fănaf.
-Gata! după atâtea jucării în vacanță, piua jucării! Ii scrii lui Moș Crăciun sau de ziua ta.
-Chiar, mami, Moș Crăciun nu există, tu pui noaptea cadourile sub brad, așa-i?
Am tăcut și condus.
-Așa e , nu? răspunde-mi!
-Ai primit cadouri de Crăciun? fix ce îți doreai? Așadar, există sau nu Moș Crăciun?
-Da am primit, dar poți fi tu. Nu l-am văzut niciodată pe Moș Crăciun.
-L-ai văzut la mine la Teatru când v-a dat cadouri, la tata la serviciu… cum nu l-ai văzut?
-Mamaaa, ăia erau oameni îmbrăcați în Moș Crăciun. Niciunul nu seamăna cu altul.
-Și ce ai vrea să îți răspund: că există sau că nu există?
-Să îmi spui adevarul.
Am stat ceva timp fără să zic nimic, destul încât să aud:
-Mamaaa, răspunde-mi!
-Răspuns afirmativ, Moș Crăciun nu există sau cel puțin nu în forma în care crezi tu.
El există în spirit, e în fiecare dintre noi….

Tăcere… și nu ajungi suficient de repede acasă în București, oricât de aproape ai sta, căci traficul nu mai tine cont de ore de vârf sau artere aglomerate, totul este un amalgam.
-De ce taci, mami?
-Mă gândesc la ce simt. Tu ce simți acum?
-Mirare. Tu?
-Tristețe…
-De ce ești tristă?
-Pentru că ziua în care eu sunt Moș Crăciun este ziua în care tu spui Adio copilăriei pure, copilul meu.
Meseria de mamă nu îți oferă posibilitatea calificării decât la locul de muncă, adică in tranșee, acolo unde râsul și plânsul sunt de multe ori inversate. Acolo unde azi nu mi-a curs nicio lacrimă pe moment ci am simțit nodul în gât și strângerea aia în suflet și un singur gând care mi se învârte încă în minte: what’s next???
Recunosc că am învățat să fiu mamă de bebeluș și copil mic, dar nu știu ce tre să învăț acum… Cartea mea cu instrucțiuni de mama de băiat peste 8 ani jumate e goală la fel cum este și cartea vieții tale care tocmai ți se așterne în față.
Scriu și plâng pentru că dacă urăsc ceva, e să îmi iau rămas bun de la noi 3… de la mine, mama unui copil mic minunat, de la copilașul meu mic care îmi freacă lobul urechilor până când adoarme și de la noi… relația noastră mamă-copil care cere aprobare pentru orice fie și de la distanță prin priviri…
Da, am vrut să îi răspund că Moș Crăciun e real, puteam inventa chestii pe care să le creadă acum, dar cât timp poți evita inevitabilul? În plus … ar fi venit la pachet cu dezamăgirea că l-am mințit când a întrebat, deși știa adevarul.
Și nu e prima dată când întreabă, numai ca acum întrebarea lui a fost retorică, conținea în ea și explicația dar … încă „pui de om necopt” avea nevoie de confirmarea mea.
E August, 17 , ora 18.30 când scriu si totul are maxim o oră.
La mulți ani mie! de o oră sunt Moș Crăciun.
La mulți ani, băiatul meu, de o oră ești mare!

So, what’s next?