Când a trecut…?

Nu! Nu este corect! Îmi vreau bebelușul înapoi!

Pe bune? Vi se pare corect? Acum aproape 6 ani mă pregăteam să devin mamă. Și nu știu când au trecut cei 6 ani. Cineva mi-a înlocuit bebelul meu mic cu un copil ce vorbește, are opinii, propriile reguli și care, culmea, a ajuns să mă certe. Hmmm… deloc plăcut.

Acum 2 ani căutam de zor grădiniță, întreabă in dreapta, sună in stânga, du copilul la educație alternativă Step by Step (e la Stat, da? La 252. BTW – mișto Grădi) ca astăzi, înainte să facă 6 ani, trebuie să îl înscriu la școală.

De ceee? De ce ne cresc copiii atât de repede? Când trece timpul și ajungem de la scutece cu pipi brusc la “frate, la ce școală îl duc?” Și e stres mare să știți.
Of! Mă surprind deseori că îmi înfig nasul in gâtul lui și îi zic “lasă-mă să mai simt mirosul de bebe până nu crești suficient ca mă respingi”, iar el, purcelul mare acum, zice: “ nu sunt bebe. Și te voi lăsa să mă miroși când vrei tu”
Da? Așa zice acum când încă doarme cu mine (să nu aud comentarii pe această temă, am motive mii pentru asta având in vedere trecutul cu sufocări și restul. In plus, susțin co-sleepingul), așa zice acum când nu adoarme fără urechea mea, așa zice acum când zice că se însoară cu mine.

In joaca noastră, de multe ori ii zic: “hei, puștiule, ce ai făcut cu bebelușul meu? Da-mi-l înapoi”, iar el îmi zice râzând tare „ți l-am înghițit”… și așa și este. Locul lui a fost luat de omulețul asta care creste zi de zi. Peste maxim 2 ani îmi va trânti ușa camerei in nas căci îl voi incomoda grav.

Când îl voi duce la școală deja am băiat mare. Toate ne dorim să ne crească copiii dar niciodată nu suntem pregătite să renunțăm la cocoloșeală, la ideea că încă depind de noi, ba chiar facem un scop in sine din asta și ni se pare absurd să nu mai fie brusc așa.

Mă uit in ochii lui mari și albaștri și mă simt cea mai fericită ființă când mă mângâie și îmi zice că sunt cea mai bună mamă… asta până nu e invers, până nu ii pun o limită sau refuz să ii iau ceva, căci brusc sunt “cea mai rea mamă din LUMEEE, ba chiar din univers uneori”… mmm, și e de bine, căci cea mai bună mamă acum a fost înlocuită de parintele din mine care da, are și rolul de a educa, iar in acest proces ies și scântei. Mi le-am asumat. Cu toate facem la fel. Și doare, doare când auzi vorbe de-astea grele, ba uneori cică își caută alta. Auzi la el! Mai ieri ii schimbam scutecul și îl țineam să nu cadă și azi vrea altă mamă.
Alta, pe naiba! L-am invitat să își caute alta și brusc zice că era de fapt o glumă.

Nu, nu era glumă, ci o formă de a mă răni căci mama iubitoare a fost înlocuită de parintele cu limite.
Și e OK să fie așa. E OK să nu ii convină tot, să se răzvrătească căci ii va folosi mai târziu: îl vreau un bărbat care să aibă opinii, putere personală, sistem de valori, nicidecum unul supus, cu capul plecat, executantul perfect. Exclus asta!

Eu sunt un pic nărăvașă, mereu ușor rebelă și cel puțin nesupusă. De ce aș dori un altfel de copil?

Un suflet de mamă iubește nemărginit fără pretenția să primească ceva la schimb, iubește pentru că e parte din noi, este in ființa noastră dăruirea. Maternitatea la mine a venit cu multe lecții in bagaj și sunt convinsă că sunt abia la început.

Ah! M-am luat cu vorba și am uitat că îl înscriu la școală și mi-e greu să accept trecerea atât de rapidă a timpului. Peste 6 luni voi avea copilul școlar… la fel ca multe dintre voi. Sper să fi făcut alegerea bună pentru el in această privință, căci am ales să continue metoda Step by Step și la școala, tot la Stat. Puține scoli in București mai au această metodă, două cunosc eu, atâtea au rămas și este păcat.

Mamelor,  fruntea sus și pasul mare. Avem oameni de crescut, avem un viitor: depinde de noi cum îl formăm!

Voi ce ați ales pentru copiii voștri ce urmează să înceapă școala anul acesta?

Să vă meargă bine!