Jocul de-a „Joaca”

Nu este nevoie să mă repet, știți deja că începuturile existenței mele au avut loc la țară, undeva nu departe de București.

Nu știu cum a fost copilăria voastră, dar a mea a fost cu Lapte Gros, Elasticul, Șotronul, Țară-țară vrem ostași, de-a V-ați-ascunselea, alergatul pe Cocoțate, Stop de verde natural… și încă multe altele. Astfel încât devenea aproape imposibil să te poți desprinde în miez de noapte pentru a pleca acasă când părinții, niște stricători de chef, rupeau gașca. Asta in cazul in care nu aveai un părinte și mai grijuliu sau care avea nevoie de tine pe la treburile casei, să îți auzi, prea devreme, în plină stradă numele: “Aaaaniiii, treci acasă!” că imediat erai acompaniat in drumul spre casă de gașcă: “Ți s-a răcit lăpticul!” Sau “Gata, la năniță că te strigă mămicaaaa!”

Puțin jenat dar cu mult regret îți îndreptai corpul fizic către casă, iar spiritul și mintea îți rămâneau conectate la zgomotul magic făcut in continuare de gașca ta care își continua jocul și striga din toți rărunchii așa… de parcă îți făcea in ciudă. Regretul era și mai mare când constatai că veneau la portă și te strigau pentru că lipseai la număr sau pentru că la anumite jocuri erai cea sau cel mai tare.

Vacanța însemna pentru unii chinul aplicat de părinți să ii pună la treburi prin grădini și curți dar cu magia și frenezia serilor când năvăleam pe străzi și ulițe strigându-ne unii pe alții pentru reîntregirea liotei.

Puține, foarte putine jocuri se mai păstrează azi. Și nu știu a cui este vina… A copiilor din ziua de azi sau a noastră, a părinților? Cine ar trebui să le predea mai departe aceste jocuri dacă nu noi?

Știu..e mult mai comod să le cumpărăm un telefon și o tabletă, să îi știm într-o aparentă siguranță decât să îi lăsăm in găști, cu copii necunoscuți în jocuri și distracție în aer liber.

Lucrurile, așa cum le văd eu, sunt împărțite: pe de o parte traficul îngrozitor, lumea multă și nu tocmai bine intenționată, aici mă refer clar la pericolele umane la care copiii noștri sunt expuși, răpiri de copii, depravați, să nu zic pedofili; lumea prea pestriță în care trăim, avem mereu vecini care vin și pleacă sau noi ne tot mutăm și atunci copiii nu au certitudinea că sunt acceptați într-o gașcă deja formată. Pe de alta, în trecut toată lumea știa pe toată lumea, părinții știau clar cu ce copii li se joacă progenitura, iar siguranța venea în primul rând din stabilitate. Lumea era fixă și constantă. Ceea ce in zilele noastre s-a pierdut.

Și atunci pe cine blamăm? Pe noi, părinții? Societatea care este intr-o continua mișcare și așa-zisă evoluție? Dar cine formează societatea? Nu noi? Nu eu, tu? Fiecare individ in parte?

Avem tendința să catalogăm copiii din ziua de azi, chiar pe proprii copii, ca fiind timizi, retrași, agresivi și greu de integrat în colectivitate. Nu este oare normal? Ușurința asta nu ar veni din obișnuița unei situații care se repetă? Nu ar veni din atitudinea noastră față de ceilalți?

Stau și analizez cum noi adulții îi “timidizăm”  înainte ca ei să se prindă de cum este lumea. Explic imediat ce vreau să zic căci și eu o fac… Avem tendința de a le zugravi lumea ca fiind un loc rău, plin de pericole de care el, mic fiind și fără apărare, trebuie să se ferească. Nu le transmitem, oare, mesaje contradictorii? Pe de-o parte încercăm să îi ferim de greutăți, pe de alta îi etichetăm ca fiind retrași și timizi.

Dar cum ar fi mai bine? Nici eu nu știu și asta îmi frământă existența de părinte. Chiar am întrebat-o pe mama înainte de a încheia articolul, mama care lucra 12 ore pe zi și făcea încă 2 dus-întors pe drum, cum era ca părinte atunci. Răspunsul ei a fost rapid și bine conturat: ”măi, mamă, era bine atunci. Traficul nu exista, știam exact cu cine te jucai. Era un lanț bine strâns al vieții, iar după Revoluție când lanțul asta s-a rupt a apărut haosul. Toată lumea aleargă în dreapta și în stânga după bani și cai verzi pe pereți. Atunci lumea avea linii clar trasate, toți știam ce avem de făcut.”

Așadar cum e mai bine? Să crezi că ești liber într-o societate unde dictează haosul? Sau într-o dictatură în care ai siguranța propriei persoane, chiar dacă persoana are numai 3 ani?

Oricum o dăm, in ziua de azi e tare greu să fii părinte. Și încă un părinte bun.

Ajungem să devenim jucăriile copiilor noștri în lipsa unor copii cu care ei să poate relaționa sănătos și constructiv… și asta DOAR pentru că zilnic contribuim la o societate din ce in ce mai haotică.

Să vă meargă bine!

A.C.