Desculț în lac

Fraților, nu știu cum sunteți voi cu încălțările, dar la mine este o manie.

Pot umbla o săptămână cu aceleași haine, curate să fie, pot purta aceeași geanta un an, ruptă să nu fie, pot sta chiar și nevopsită 6 luni, par alb să nu apară, daaar în materie de încălțăminte… mmm, oricâte aș avea, nu am niciodată cu ce să mă încalț. Și am. Am peste 200 de încălțări. Ați zice că trăiesc pe picior mare și de asta, dar nu este asa, port numai 35.

Îmi amintesc niște episoade din copilărie când existau 3 momente mari și late în care copiii primeau încălțări noi: în septembrie la început de an școlar, când venea zăpada și de Paște, asta dacă erai norocos și părinții aveau niște bănuți să poată respecta tradiția și „să te înnoiască”. Paștele era momentul când te afișai cu haine noi din cap până în picioare și te simțeai cel puțin zeu. Țin minte că abia puteam dormi cu o noapte înainte când, de cu seară mi le așezam fix în ordinea în care urma să le pun pe mine, ultimii fiind, normal, pantofiorii. Mă fascinau.

În copilăria mea pantofiorii lăcuiți erau la mare modă, dar nu ii găseai peste tot. Mergeam cu vreo 10 zile înainte în București la Romarta Copiilor, locul unde sigur găseam. Aveam de ales între negru, roșu și alb. Un an alegeam roșul, celalalt negru, fiind sigură că așa vedea toată lumea că am pantofi de lac.

In ziua cea mare ii mângâiam, ii puneam picioare și ieșeam abia călcând pe ei. Mi se păreau perfecți. Era o contradicție între părerea de rău că odată încălțați ei nu mai erau noi și nevoia de a mă plimba peste tot pentru a fi văzută. Habar n-am dacă mă admira cineva sau nu, dar eu ma simțeam sus, acolo vecină cu norii.

Cea mai mare nenorocire a venit pe la 9 ani jumate când, așa cum am scris mai sus, am aplicat ritualul de Paște. Ies țanțoș din casă, calc cu mare grijă până la poartă, căci plouase tare toată noaptea, dar pe la porți era pustiu. Lumea era încă în case, asemeni și copiii lor iar eu mă plictiseam teribil. Nu era nimeni acolo să mă poată valida în forma aceea.

În fața curții erau șanțuri pline cu apă și noroi, pline ochi. Cum îmi plăcea să sar ca o capriță, de ce să ratez ocazia? Și mă apuc de treabă, nene. De pe trotuar, pas mare cu viteză peste șanț direct în șosea. Stați liniștiți că nu eram în pericol. Era pe vremea când Daciile erau așa puține că le pusese să circule duminica ba cu soț, ba fără. Pustiu deci.
După ce am sărit până mi s-au amestecat gândurile, m-am odihnit cu picioarele unul de-a dreapta și altul de-a stânga șanțului. Nu știu cum, dar știu că m-am trezit sub amestecul ăla din șanț. Cu o viteză de nedescris m-am ridicat și am fugit în curte la mama.
În puține zile de Paște era acasă, iar atunci era liberă de la serviciu. Țipam ca o sirenă disperată cu noroiul sărind în toate părțile de pe hainele mele ce fuseseră noi cu câteva secunde înainte. Aveam noroi și în dinți…
Mama care de obicei mă certa, de data asta a amuțit, cred ca pentru că doar vocea mi-o recunoștea. Mi-a smuls hainele innămolite de pe mine într-o liniște nespecifică ființei ei în raport cu mine. M-a băgat la spălat în urletele mele continue, în tanguielile mele de care până și mie mi se făcuse milă de ce pățisem.
Toate ca toate, dar când am ieșit la lumină atât la propriu cât și la figurat, am dat cu ochii de ei, de pantofii mei de lac roșii  noi. Acum erau ceva ce nu semăna a nimic. Am pus mâna să îi ridic și le-au căzut tălpile… iar ceea ce a rămas în mâinile mele semăna cu o bucată de carton umflat de apă.

De fapt asta și erau: pantofi din carton presat lăcuit.

Eee, uite așa cred că încet-încet s-a instalat în mine nebunia sau mai bine zis obsesia pentru încălțări, astfel încât pantofarul meu poate concura cu vitrina unui magazin de încălțăminte.

Era în 2012, Ianuarie când, printr-o mega ocazie, am ajuns într-un loc magic unde aș sta zile în șir să visez la ce modele ar putea să îmi facă cu miile alea de bucăți de piele ce stau și râd la mine din stivele magaziei.
De fiecare dată când ajung, strig „fă-mă, Doamne, Bob de mei și aruncă-mă între piei„. Este locul unde tremur de bucurie la gândul a ceea ce îmi voi comanda. Am ajuns să dau comandă  prin telefon de multe ori și să explic ce model și ce toc să folosească, cam atât de bine îmi cunoaște picioarele draga mea Ana.

Ana Pârvan este o minune de femeie, un profesionist, tehnician încălțăminte care, atunci când îți vede piciorul, intuiește numărul ce îl porți și ce anume calapod îți vine perfect. E magică și ea și minunea ei de atelier. Mă mândresc cu prietenia ei și a soțului ei, Iulian. De aceea am devenit o „încălțătoare” înfocată a brandului lor, hand made, exclusiv piele și, așa cum mă știți, o mare încurajatoare în a consuma produse Made în România.

Să vă încălțați românește!