Dacă și tu crezi că greșești…

Îmi place să știu asta. Îmi place să ocup locul întâi mai tot timpul. Mai ales in viața propriului copil. Că vreau sau nu vreau, el mă ține pe primul loc in viața lui din secunda in care s-a întrupat. De atunci ocup locul I in existența cuiva: cea a fiului meu. Este absolut normal având in vedere faptul că viața si existența lui depind de mine.

Există cumva o rețetă care să ne facă cele mai bune? Nu știu. Știu doar că titulatura de mamă ne transformă in ceva bun, in dătătoare de viață. Permitem venirea pe lumea prin propria noastră ființa a altor ființe, ba le dăm și tot ce avem mai frumos și bun in noi: iubirea supremă.

E frumoasă, e sublimă și nimic nu se compară cu primul zâmbet al mogâldeței ce deține jumătate din ADN-ul meu. Primul zâmbet este mai ceva ca propria admitere la facultate și mai memorabil ca primul sărut.

Greșim? Ca mame, zic. Da. Mereu. Dar nu ne dăm seama decât după și ne doare atât de tare încât cel mai greu este să ne iertăm. Ne este mai ușor să ne iertăm pentru că in trecutul nostru am dat peste un pierde-vară-coate-goale-mațe-fripte ce ne-a mâncat luni sau ani din tinerețe decât pentru prima căzătură a micului șantajist emoțional ce poartă numele de: propriul copil.

Da, așa suntem noi femeile care am devenit și mame: sensibile și emoționale. Ajungem să vorbim in parc, la serviciu, in oraș cu fetele, la coadă la supermarket, la ghișeu la banca numai și numai despre copii. Ca și cum numai noi am devenit mame, ca și cum nimic nu mai există pe lume, ca și cum trecutul nostru s-a anulat și am uitat cine am fost.

Și oare ce e rău in asta? Este cineva deranjat? Știu! Cele care încă nu au gustat din bucuria de a fi mamă, sunt tipe aflate sub vârsta medie a mamelor actuale dar care vor experimenta maternitatea cândva și abia atunci vor înțelege. Știu sigur.
Bărbații… mmmm, cel mai greu cu ei. Pe cuvânt! Se uită la noi de când suntem mame fix cum ne uitam noi la un penalty: ca curca in lemne. Cum eu nu înțeleg de ce se holbează ore întregi in ecranul ăla la un meci și mai și urlă, se bucură de zici că li se dă ceva, tot așa nu ne înțeleg ei când țipăm frenetic la primul dinte ieșit sau murim de 100 de ori la temperatură 38,5 grade C…

Și când te gândești: ce simplu era totul înainte de a deveni mamă… da! Mă trezeam in weekend când voiam pentru că, poate, am fost la party in noaptea trecută, poate am jucat Wist cu gașca și ne-au prins zorii dimineții… Ehee toate astea sunt un vis apus azi. O nălucă a tinereții care pare ceva foarte îndepărtat de care îmi este dor.

Frumos! Sublim!

Toate sunt bune până când nu ii iau nu’ș ce jucărie din magazin și brusc devin “cea mai rea mamă din lume”

Și pot trai și cu asta cu bucurie in suflet, pentru că știu că in acel moment rolul de mamă a fost înlocuit de cel al părintelui. Sunt mamă, sunt și părinte. Unul iubește no matter what, celălalt educă, iar in procesul educațional există și răzvrătiri, limite, conflicte și răscoale.

Și pot duce și asta până in ziua când propriul pui își ia zborul către propria viață, când îl interesez doar atunci când buzunarul lui trebuie realimentat, când nu va mai sta ca astăzi, cand scriu asta, cu mine in brațe pupându-mă 15 minute in ușa grădiniței, ci îmi va spune sec: ”nu mă duce până in fața școlii, mamă, că mă văd colegii…”

Și da, pot trai si cu asta… până in ziua in care voi fi nevoită să accept că altă femeie va ocupa locul I in viața fiului meu, îl va pupa de noapte bună și nu, nu voi accepta să nu ii spună zilnic “te iubesc”.

Voi accepta toate câte vor veni mai puțin capacitatea redusă a alteia de a-l iubi așa cum merită.

De ce? Pentru că este fărâmă din mine, trup din trupul meu, carne din carnea mea și sânge din sângele meu. Am spus-o mereu și o repet: un munte de-ar trebui să îl sap de jur împrejur și să îl mut pentru pruncul meu, o fac!

Să vă meargă bine!