De vorbă cu… Dorel 

Toată lumea se bucură la nașterea cuiva. Totul foarte bine până aici, dar nimeni nu se gândește că, odată venit pe lume, traseul, indiferent de curbe, stații, opriri, are o sigură și unică destinație: trecerea dincolo.

Recunosc faptul că mă paralizează gândul că intr-o zi, fără sa mă întrebe nimeni, voi pleca in lumea celor drepți.

Acu’ iertată să îmi fie întrebarea: de ce se numește “lumea celor drepți?” Oare pentru că plecăm așa țapeni sau pentru că este lumea celor care nu judecă? Poate până atunci se va ivi cineva mai destupat ca mine care mă va lămuri.

Ați mers vreodată la înmormântări? Dar la priveghi? La priveghi la țară să te duci, frate. Ai material de comedie un an întreg. La oraș, lucrurile au evoluat: mortul noaptea este încuiat in Capelă ca nu cumva să aiba vreo idee să plece de-acolo răzgândit de alegerea făcută.
Fun-ul la țară e. Toată lumea se gândește ce mănâncă și ce beau cei prezenți la priveghi. Comitetul de bocitoare aduc de-toate: de la țuică și vin până la prăjituri și cozonac.
De cum intri in camera unde se petrec toate, te izbesc ochii iscoditori ai comitetului de primire al satului: aceleași babe la fiecare eveniment de gen, cu aceleași basmale negre ușor ponosite, semn că au parte din plin de astfel de nopți… albe. Înainte să te dezmeticești și să zici firescul “Dumnezeu sa-l ierte” ești întâmpinat deja cu

“Dorele, scoală, Dorele să vezi cine a venit să te vadă… Nu vrei, ai ? Te-ai supărat pe noi?”

Păi, cam da… s-a supărat, atât de tare că refuză să ne vorbească.
Știu babele tot: cine e mortu’, de ce a murit (tânăr oricum, indiferent câti ani avea) dacă și cât a suferit, cine sunt rudele și care dintre ele tre’ să vină la nopțile albe. Au CV complet pentru subiect decedat  plus adiacent familie. Interpolul ar trebui să vină la niște cursuri de supra-specializare la sat, direct cu bocitoarele astea.
După ce, culmea, Dorel nu se ridică să te vadă, ești privit compătimitor in timp ce ești invitat să te uiți:

”Ce frumos este! Zici că doarme…” 

Bre! Femeilor! Cum să fie frumos un mort? E mort! Pe mine mă îngrozesc morții! Punct. Îmi aduc aminte de destinație. Care este sigură pentru toți. Lăsați-mă cu textele astea. Mă duc la astfel de … evenimente nu pentru că simt că trebuie să fiu acolo, ci ca suport pentru rudele sau prietenii mei.
Brusc, te trezești cu un pahar de ceva in mână că așa trebuie “să bea defunctul”. Dai să ridici paharul și NU! Nu e bine! Întâi tre’ să repeți după aia care știe care-cum se face, in funcție de obiceiuri și tre să zici “să-i fie țărâna ușoară.” 

Nu … efectiv m-au pierdut aici. Cum să fie ușoară? Mai ușoară ca de obicei? Și dacă nu e ușoară, cui ii pasă? Lu’ Dorel nu, in niciun caz.
In fine, te liniștești, aparent, căci gândul se duce la propria-ți persoană și speri ca propria procesiune să fie peste foarte mult timp și, dacă se poate, să nu știi nimic.
Când te-ai recules, începe mitraliera satului: interogatoriul cu broboadă, curiozitatea in persoană, Baba Beta: “de ce-a murit?”
I-aș răspunde că, dacă ar fi avut de ales, ar fi refuzat categoric să. Dar, cum Baba Alfa știe tot, afli și tu: “de gripă”
In comitet sunt minim 4. Așa că discuția nu se poate încheia fără o consolare:

“Bine că n-a murit de ceva mai rău.”

Zău? Nu! Efectiv mă depășește… ce contează de ce a murit?!? A murit! Cum, de ce, de unde, nu mai au nicio importanță. Daaar, nu se încheie aici tortura ci, sub imboldul curiozității, afli și dedesubturile care au precedat evenimentul:

“S-a chinuit mult, săracul, să moară. 3 zile și 3 nopți a tras să moară”

Alo! Bre, femeilor! Nu să moară s-a chinuit, ci să rămână in viață. De murit se moare instant. Omul se luptă până la ultima suflare pentru viața sa.
Dai să pleci in altă parte, acasă, in stradă, oriunde doar să scapi de ulii, dar îți sar in ceafă precum leoaica in spinarea antilopei gnu:

“Pleci? Așa repede? Mai stai! Și așa poimâine îl îngroapă. Ai timp pentru altele după ce-l îngroapă”

Nu. Nu mai pot gândi. As fi vrut să îmi iau rămas bun in liniște. Dar nu pot. Stau și mă întreb dacă într-adevăr sunt in locul in care știu că sunt… pare ireal, pare o comedie a ororilor. Iar ororile sunt purtătoare de basmale.

Te smulgi cu greu. Ieși și când crezi că ești liber, haț! in ceafă James Bond under cover:

”Mai filmezi? Te-am văzut la televizor”

Nu e timpul și nici momentul pentru asta, dar Baba Alfa nu se lasă și zice triumfător:

“Am auzit eu de la cineva (sursă clară, bag seama) că îți merge bine, mare noroc ai avut in viață și, ptiu! să nu te deochi, ce bine arăți” 

De mă priveam in oglindă in acel moment aș fi fugit de reflexia aceea contrariată și speriată de tot ce se petrece.
Trec toate, trece și inevitabila înmormântare și te trezești la pomană unde, culmea, mai toți au uitat de motivul care i-a adunat. Spun bancuri și râd, ridică paharul ca să verse un strop “pentru Dorel” și, când crezi că le-ai auzit pe toate până atunci, un as mai ceva ca al  lui Năstase la Rolan Garros te izbește brusc:

”Ce s-ar mai fi bucurat și Dorel de era aici…”

Speachless. Mută și tâmpită in moalele capului mă întreb cum de a îndrăznit Dorel să lipsească tocmai de la propria pomană?!?

Nu știu…

Știu doar că voi încerca să îl imit și să plec in vacanță după…., fără a cere permisiunea nimănui.

Să vă meargă bine, zic!