Search here...
TOP
Ani-Cretu-Cu-si-fara-masca-27
Despre mine

Despre oameni, despre lume 

Lumea este multă, oamenii sunt putini. Parcă din ce in ce mai putini in zilele noastre…
Stau și mă întreb unde este respectul individului față de sine? Unde este iubirea față de sine? Unde este toleranța față de sine?
Am devenit cu toții alergători de cursă lungă. Am devenit cu toții preocupați de “cum arăt in ochii celorlalți”, nicidecum “cum mă simt, cum mă simt in pielea mea, cum mă simt eu cu mine, cât timp de calitate îmi acord mie, câtă toleranță am față de mine?!?”
Credeți că întâmplator ne purtăm cum ne purtăm unii față de alții? Nu! Ne purtam fix in modul in care ne purtăm cu noi înșine.
Ne plângem că X amic este neserios, că întârzie, că nu te poți baza pe el… X are un comportament față de ceilalți fix cum se comportă cu el însuși. Și dau un exemplu concret: relațiea de cuplu. Cei mai mulți se plâng că partenerul nu ii iubește, că nu le acordă atenția de care au nevoie. Pe bune? Dar tu te iubesti? Știi cât te iubești? Tu îți acorzi atenție? Când ai petrecut ultima dată jumătate de zi tu cu tine, iertându-te, fiind îngăduitor cu tine, înțelegând că ești egalul oricărei ființe de pe Pământ… când? Nu poți cere de la nimeni ceea ce tu nu îți oferi.
Vrei să fii iubit? Iubește-te! Vrei atenție? Acordă-ți atenție! Când îți vei da, vei primi, ba mai mult: vei ști să oferi celuilalt ceea ce ai găsit in tine mai bun: nevoia de sine. Nevoia de iubire. Față de ființa ta și față de ceilalți.
Mărturisesc că nu sunt o bisericoasă. Pentru mine legătura cu Bărbosu’ este ma-gi-că! Am legătură directă cu El, fără etaje și intermediari, am lift direct la El. Ii cer cu măsură chestii dar le cer să îmi fie trimise doar dacă îmi sunt spre binele meu suprem. Știu cât mă iubește pentru că știu că și eu, ca și toți ceilalți, sunt copilul Lui. Am făcut paranteza asta pentru a mă opri la una dintre cele 10 porunci care zice așa ”iubește-ți aproapele CA pe tine însuți” 
Vezi? Nu zice mai mult. Zice “ca”.
Consider că măsura lucrurilor stă in această poruncă. Cum poți știi cât îți iubești aproapele dacă nu știi cât te iubești pe tine? Cum să îi vrei binele aproapelui și să nu ți-l vrei mai întâi ție?
Foarte mulți dintre noi confundă iubirea cu atașamentul.
Este simplu: iubirea nu doare. Atașamentul da. Doare al naibii de tare.
Una ține de suflet, celălalt ține de minte.
Iubirea nu este despre celălalt. Niciodată!
Iubirea este despre tine. Este capacitatea ta de a iubi și NU meritul celuilalt de a fi iubit. 
Este adevărat că ai nevoie de un stimul pentru a se naște sentimentul, dar asta nu înseamnă că iubești pentru că celălat este minunat sau pentru că face chestii pt tine. Nope. Iubirea nu are “pentru că”, nu are condiții. Iubirea este pur și simplu.
In schimb atașamentul este despre “pentru că”. Suferim in relații pentru că celălat nu este așa cum îl vrem noi, pentru că nu ne dă ce vrem noi, când vrem noi, etc.
Dau un exemplu simplu: mama și pruncul proaspăt născut.
Mama îl iubește oricum. A apărut stimulu l- bebele pentru a se naște emoția. Emoția există practic acolo înainte ca el să se nască. Aici nu văd un atașament ci o emoție. Mama nu îl iubește pentru că, ci că există. Ok, îl iubește și pentru că e al ei, dar ce zicem de cei ce înfiază copii? Iubesc pentru că pot, corect?
In schimb in relații uităm. Uităm să lăsam ființa noastră să iubească fără un “pentru că”.
Toate astea fiincă înainte de orice, uităm să ne uitam la noi, uităm să creștem și să iubim copilul din noi. Copilul care are nevoie continuu de validare și acceptare. Ne judecăm mult prea aspru și de aceea proiectam judecăți aspre și asupra celorlalți. Uitam să avem îngăduință față de noi și manifestăm 0 îngăduință și toleranță față de ceilalți.
Uitând de noi… uităm de ceilalți.
Căutăm in ceilalți resorturi salvatoare pentru că, da, este al naibii de greu să începi să lucrezi cu tine. Cel mai simplu pare să nu faci nimic și să te plangi că ceilalți nu te văd așa cum ești, ceilalți nu îți recunosc meritele, ceilalți nu te iubesc… ceilalți…
Spuneam că lumea este multă și oamenii-s putini.
Lumea trăiește in amorțire, in proiecții exterioare, in căutarea validării in afara ființei sale. Și asta lăsam, din păcate, moștenire și copiilor noștri.
Omul este un univers. Un univers care a ales întruparea cu un scop.
Credeți cumva că ni se permite venirea aici in banalitate, in simplitate și comoditate? Eu nu cred. De fapt sunt convinsă. Și să nu credeți că eu sunt mai presus… nooo, fac greșeli multe și nu prea am scuză. Și eu mai uit de mine, dar revin din când in când și e tare bine. De curând mi-am luat 2 ore in care să nu fac nimic, să stau cu mine și să văd cum mă simt. Concluzia: dacă eu nu mă simt bine in compania mea, cum aș putea pretinde altcuiva să se simtă bine in compania mea? Deci mi-a plăcut cu mine.
Ia încearcă și tu! Și poate îmi scrii ce experiență ai avut cu tine… hei! Vezi să închizi telefonul mobil. Tu cu tine! Nu tu cu toți din telefonul tău 🙂
Să vă meargă bine!

«

»

16 COMMENTS

what do you think?

Instagram did not return a 200.