Forty! Never… twenty

Iubesc viața. O iubesc așa cum este Ea. Cu bune și mai puțin bune, cu încercările ei, cu lecțiile ei, cu fiecare răsărit de soare, cu fiecare picur de ploaie, o iubesc și cu… chiar și cu zloata de iarnă din Bucureștiul nostru.

Vineri, 2 Noiembrie… ora 21.15 este momentul in care, cu 40 de ani in urmă, veneam întrupată pe această lume frumoasă. Cred că de fericire am plâns. Nu știu de ce nu îmi amintesc mare lucru de atunci… cu siguranță mama nu s-a putut bucura decât după nașterea mea naturală… având in vedere situația.

Știu clar ce am făcut in acești 40 de ani, dar nu știu ce voi face in următorii 40.

Îmi amintesc acum o întrebare a unei ziariste la un eveniment in vara trecută: “ Știu că anul acesta schimbi prefixul. Ce aștepți de la viața între 40 și 50 de ani”

La așa întrebare nu m-am gândit niciodată, ce e drept, de aceea răspunsul a venit spontan: “Între 40 și 50 de ani mai aștept 3 lucruri: Altzheimer-ul, Scleroza și Menopauza…” Bineînțeles că nu am primit și întrebarea a doua. Semn că răspunsul a fost satisfăcător.

Când aveam 16 ani, hăt-hăt… in Paleolitic, mă gândeam la doamnele de 40 ca fiind foarte bătrâne… Doamne! Nu mă simt bătrână, mă ucide mental ideea de 40.

De mai bine de 9 luni sunt chinuită mental de asta, mi se pare nedrept că îmi îmbătrânește carcasa, când in mine palpită viața și sufletul, că parcă niciodată nu m-am simțit așa bine cu mine, îmi vine să strig tare să mă audă ‘Ăl de Sus :”OPREȘTE TIMPUL, DOAMNE, AICI ȘI ACUM!”

Aș vrea să am vârsta asta când îmi duc copilul in prima zi de facultate, când va fi mire, când va avea primul lui copil.

Da! Am puterea să îmi recunosc că pentru o femeie este groaznic că îmbătrânește. Da, avem nevoie de încurajări și validări să putem trece ușor peste asta.

Dragilor, domnilor, sustineti-vă femeia la 40 de ani. Va veni și la voi 50-ul și veți simți ce simțim noi la 40. Complimentați-le, validați-le, acordați-le timp și spațiu. Merită. Iar roadele voi le veți culege.

Știu ce am făcut până acum dar nu știu când a trecut totul. Repede, prea repede.

Mereu am crezut că este timp pentu orice, gândeam că “lasă, data viitoare.” Nu, domnule! Nu există data viitoare, există doar ACUM. Cere de la tine și de la viață tot. Cere doar ce este al tău fără a mutila pe alții, fără a călca in dreptul altuia, cere ceea ce meriți prin drept Divin. Dar CERE! Cine nu cere, nu primește.

Tumultul care m-a prins in ultimul an m-a făcut să reflectez și să realizez că sunt prea bătrână să mă mai pierd in detalii și chestiuni efemere, că nu mai vreau să am răbdare acolo unde nu mi se acordă, să stau in relații cu oameni care nu împărtășesc aceleași valori cu ale mele, indiferent cine și ce sunt ei. Dar am realizat și că sunt prea tânără să trec la hainele serioase, să mă gândesc că viața este bună doar la 20 de ani, că ceea ce am câștigat până acum este infinit valoros, că există întotdeauna un început și un sfârșit, important este să le vezi, că noul nu înseamnă ceva rău, ci doar ceva necunoscut care îți poate aduce bucurie și liniște.

Avem zile bune și avem zile mai puțin bune. In zilele bune se vede pe noi asta, se vede in atitudine, in privire in modul in care combinam hainele și le purtăm cu atitudine, in relațiile cu ceilalți. In zilele nașpa nici hainele parcă nu stau pe noi, parcă toți se uită și ne văd când noi am vrea invizibilitatea. Cel mai important este, cred eu, să ne recunoaștem și să ne validăm emoțiile și stările, să acceptăm că suntem oameni și nu roboți. Că există un up and down in orice și mai ales in emoțiile și trăirile noastre.

Bătrânețea mi-o văd cool. O băbuță uscată (că, de, grasă nu fusei niciodată), cu toți dinții mei in gură, sper,  îmbrăcată cu boyfriend jeans și geacă de piele, pusă pe șotii, veselă și mereu agitată, in mișcare, cu prietenele la cafenele pentru a recupera ceea ce in tinerețe nu ne-am permis. Tinerețea am dedicat-o muncii, bătrânețea o dedicăm cafenelelor.

Dacă nu aveam mentalul asta așa puternic, sigur picam in mrejele depresiei. Este cotropitor pentru mintea femeii să admită că nu mai este tânără, că tot ce poate obține este categoria “madame” sau “mom”… un fel de “duduie”, cu alte cuvinte, oricât de mult îmi displace denumirea.

Să mă ierți Barbosule… dar este al dracu’ de greu să conștientizezi că faci 40 și mai e și nedrept. Este pentru prima dar și ultima dată in viața asta conștientă când împlinesc 40 de ani. Greu, tare greu. But still going… cum ar zice românul din Londra.

Doar n-o să las eu lumea asta minunată s-o populeze alții. Voi încerca să rămân aici cât mai mult posibil.

Mă voi lega de viață cu dinții, cu disperarea celui care nu vrea să lase lumea asta minunată, cu nestațul contemplatorului fiecărui apus perfect și cu emoția răsăritului ce va să fie.

Vă pupez de la 40.

Să vă meargă bine!

A.C.