Măștile mele toate

Aveam aproape 16 ani, clasa a 10-a la liceu. Spiru am făcut, clasă de limbi străine. Multe muieri in clasă și numai 6 băieți. Eram așezati in bănci pe găști, pe prietenii și afinități. La liceu am stat numai în banca a 4-a de la geam. În spatele meu s-a așezat în clasa a 10-a, când s-a mutat din Creangă, Diana.

Alături de ea mi-am început eu viața pe scenă, viața pe care azi o numesc viața de actriță.

Teatrul Național București căuta frecvent tineri care să participe la ceea ce se numea “corp ansamblu”, un fel de figurație specială. Trebuia să le ai un pic cu dansul, să îți placă să fii acolo, să poți lucra în echipă și, mai ales, să îți poți controla tracul.

Îmi amintesc o experiență pe care o am aici, în ochi și în simțire. Într-o seară aveam „Ondine”, un spectacol mamut, o mega montare atât ca spațiu, cât mai ales ca distribuție. Mulți dintre ei nu mai sunt azi printre noi: giganți precum Adrian Pintea… mamăă, cum era să respiri același aer cu el… Mircea Albulescu, un Titan, un munte de magnetism cu o blândețe fără egal. Intram prin spate la TNB, pe la intrarea actorilor. Nu vă puteți imagina ce ONOARE aveam, cum mă simțeam și „cât de specială” mă credeam.

In acea seară intru, scot legitimația și merg mai departe. Se deschide ușa în spate meu, aud “Bună seara” și tresar. In secunda unu m-am lipit de zid. Afiș. Inima îmi bătea tare de tot in gât și tâmple. Nu mai era nimeni pe holul mare care ducea către lifturi. Doar  eu și maestrul Albulescu care pășea agale. În capul meu au năvălit gânduri, multe, prea multe. Mă gândeam cum să îl salut, dacă să îl salut sau mai bine închid ochii şi tac. I-am auzit pașii care treceau prin fața mea si, brusc de undeva din mine a ieșit un fel de mieunat ștrangulat: “Bună seara”, cu ochii închiși și lipită de zid. Aud in replică “Bună seara, copile!”

Am căzut in reverie. EXISTAM, existam pentru un așa om. Invizibilă cum am vrut să fiu, eu existam.

Nu știu ce reacție mai au în ziua de azi studenții la facultățile de teatru, tinerii care fac ce făceam noi în timpul liceului, dar pt mine perioada TNB este pliină de amintiri, de iubiri pentru toți oamenii aceia, de contemplări, de vizionări în repetir de zeci de ori ale spectacolelor din stagiuni stând mai mereu pe scări, plină de înțelesuri.

Dacă adolescența mea a fost frumoasă, este pentru că lumea teatrului m-a salvat. M-a salvat din mine in primul rând. M-a învățat sa pun mască după mască acolo în convenție, pe scenă, scoțând mască după mască aici in viața reală.

Era inevitabil să mă îndrept către această meserie mai ales că viața artistică de mică îmi ocupase proiecțiile pentru viitor. Ajunsă studentă anul întâi dau peste un afiș al Teatrului Ion Creangă în care se căutau 2 studente / studenți, tineri absolvenți de teatru, pentru interpretarea rolurilor Prinț și Cerșetor din spectacolul omonim al lui Mark Twain, regia Constantin Dicu. 

Evident că merg și mă înscriu. Vine ziua castingului și constat că eram ultima înscrisă. Singura studentă anul I. Un dezastru, ce să mai! Pe la ora 15, după ce ii văzusem pe aproape toți evoluând, îmi iau azimut ieșirea. Sala din Amzei a Teatrului Creangă este la subsol. Urcând eu scările către intrarea actorilor, cobora Nuți, habar n-aveam atunci cine era. “Un’ te duci, măi, fată?” – “Iaca, plec!”

– “Te duci să îți iei ceva de mâncare? Dă-mi ca îți iau eu, tu stai aici că poate te cheamă” – zice Nuți.
– “Ba nu. Plec. Nu mă iau ăștia pe mine la ce am văzut că a fost pe scena până acum”.
– “Cum să pleci, mă mamă, mă?!? Tot ai stat atât. Tu du-te pe scenă și zi ce tre să zici și fie pleci cum ai venit cu mâna goală, fie pleci cu un rol”.

Nuți, femeie trecută prin viață, cu multe și de-toate, mă întoarce de umeri și s-a pironit lângă mine până m-au chemat. Pază bună Nuți-a mea.

Nimic nu îmi mai amintesc din cele ce am zis sau făcut pe scena la proba aceea. Știu doar că am plecat fără a le lăsa un contact, doar anul in care eram studentă. A doua zi mă cauta Dl. Dicu prin facultate.

Cerșetorul a fost primul rol in viața de actor-student, rol muncit cu greu, cu frustrări și angoase, cu nopți nedormite, cu alergătură între facultate și teatru. Frumosul și greul se împleteau astfel încât, dacă mă trezești din somn îți pot spune, încă, replici întregi din spectacol. Au urmat Karl din Crăiasă Zăpezii, Motanul Încălțat – din piesa cu același nume. Pinocchio – un rol mare, un spectacol gigant cu aproape toți actorii teatrului Creangă in distribuție, o regie de excepție semnată Cornel Todea, un om unic și un director cu alură și manifestare de gentleman. Iar pentru mine, rolul in sine – o depășire a tuturor valențelor ca individ, un rol cu care am fost premiată, un fel de vârf de săgeată în existența ca actriță.

Îmi amintesc că mă plângeam domnului Todea că sunt distribuită numai în roluri de băieți. Atât de tare îmi răsună vorba lui în urechi în ultimele luni:  “Ani, când vei juca fete, înseamnă că îmbătrânești”…

De vreo 3 ani am fost distribuită in roluri de…. fete! Oare ce să înseamne asta? Amintesc numai câteva recente: Smărăndița din Amintiri din Copilărie, Regina Rosita din Frumoasa din Pădurea Adormită, Olivia din A 12-a Noapte.

Acum, la 40 de ani, mă pot uita în spate să recunosc  că teatrul mi-a permis să schimb mască după mască, rol după rol, trasând in mine limite clare între omul și executantul din mine. Mi-a dat un rost, mi-a folosit valențele, disponibilitatea și mai ales puterea de a renunța la mine pentru un timp. Consider că rolul îmi scuză orice comportament și atitudine atâta timp cât sunt acolo pe scenă, în convenție. Aşa că, dacă personajul meu este pus să lingă pe jos, o fac. În schimb, ca om încă nu îngenunchez la orice pocnitură de degete, semn că Ego-urile mele nu sunt in comă profundă. 

La 21 de ani de la proba inițială care m-a transformat în ceea ce sunt azi, spun “Saru’ mâna, Tanti Nuți! Ești de mare angajament!” şi îmi doresc să mă îmbrace încă mulți ani pentru rolurile ce vor veni.

Nuți e cabinieră, verișoara cred cu sora lui Tutankamon-)) 

Să vă meargă bine!