Reloaded

Parcă ieri am deschis ochii și am auzit o voce la ureche – “Vă amintiți ceva?”… – Nu!  – “Înseamnă că am făcut treabă bună”.

Azi, 9 Octombrie 2018, se împlineşte un an de când am început să revin încet-încet la mine, să îmi acord un pic de timp și spațiu, un pic de răbdare cu mine și mai ales îngăduință.

Din păcate așa e omu’. Când dă de necaz conștientizează ce poate pierde. Când afirm că suntem firavi, perisabili și cu termen redus de valabilitate, nu glumesc. Așa e omul. O ființă complicată și întortocheată care uită că veșnicia nu ii aparține, că e praf de stele și nu împărățește Pământul deși se zbate in orgolii și ambiții create de minte și nu de ființă și Sinele lui. O entitate în care Ego-urile își revendică pe rând locul fruntaș creând astfel o ființă ce uită că trecerea pe aici este scurtă, că singura certitudine pe care o avem este trecerea dincolo… într-o zi pe care nu o știm, într-o zi pe care nu o alegem, dar pe care cu toții o primim la naștere.

Tot la naștere primim și o carcasă pe care o numim corp. Tragem de noi până la epuizare, pierdem timpul prețios in activități fără noimă, ne angrenăm in situații epuizante fizic și emoțional, ne plângem continuu că nu avem timp de nimic, iar la sfârșit singurul care nu poate fi cumpărat, care nu poate fi oprit și întors este chiar TIMPUL. Atunci am da totul pentru o fărâmă de timp: bani, averi, ego-uri, momente pe care le-am pierdut fără noimă încâlciți în acțiuni, relații sau situații otrăvitoare.

Viața nu are preț. Viața de calitate. Degeaba trăiești 100 de ani amnezic, paralizat și cu scutec la fund devenind o carcasă împovărată și împovărătoare.

Mi-ar plăcea să am o Bătrânețe frumoasă, agitată și pliiină așa cum mi-am avut tinerețea. Să mă trezesc dimineața că se zbate sufletul in mine de câte aș face dar mă cam strânge “carcasa”. La un moment dat in viață până și capacitatea de a umbla și a vedea devin daruri supreme.

Se spune că așa cum îți așterni, așa dormi.

Acum un an ieșeam dintr-o operație la coloana cervicală care m-a adus un pic la mine și la faptul că aș fi putut s-o mierlesc. Am dat semnătură înainte cu o zi de operație pentru de toate. Inclusiv pentru cele Sfinte. Dar, încăpățânată cum mă știu, nu doar că m-am trezit cu un gât nou și scump, dar am și vrut, la nici 2 ore de la operație, să mă apuc de dans.

Știți că unii își poartă comorile la gât să le vadă toată lumea. Eu am ales, fără voie, să îmi port comoara in gât. Îmi vine să râd acum când scriu, pentru că mă gândesc la Albă ca Zăpada cu mărul in gât, iar eu cu metalul… un vis, ce să mai.

La modul propriu, am o coloană șubredă, încă de foarte tânără.

Anul trecut pe 1 August eram in parcul Herăstrău când un puști mi-a intrat cu o mașinărie electrică in spate… abia pe 9 Octombrie 2017 am făcut operația care mi-a redat tot: sănătate, încredere in propriul corp, libertatea in tot ce fac (având in vedere că devenisem un om cu mobilitate redusă atât de dureri cât și pentru a nu risca alte lucruri), mi-a redat accesul la mine.

A fost momentul T0 in care am învățat să mă uit la mine din interior și nu să mă privesc prin ochii celorlalți. Momentul in care am fost, in loc de am făcut. Momentul in care, după aproape 5 ani dedicați refacerii lui Adan, era nevoie să mă centrez și pe mine și nevoile mele. Iar copilul meu, Adan, are nevoie de mamă; mama lui care este singura ce  îl poate iubi cel mai mult pe lume. Adan are nevoie de mine vie, sănătoasă și conștientă de sine, și nu de o carcasă care doar se sacrifică ceas de ceas.

Vreau să las moștenire copilului meu dragostea de viața și nu puterea de sacrificiu. Asta nu exclude nimic din tot ce am făcut pana anul trecut, ci modul in care o fac. Am încercat să las încrâncenarea și să adopt seninătatea, am încercat să abandonez frica și să las loc încrederii, am deal-uit cu vina și am primit resemnarea.

La 5 luni după operație, ducând copilul la clubul Dinamo pentru karate, m-am urcat și eu alături de începători, ca elev pe Tatami, sub îndrumarea lui Sensei Traian Iancu. Cine se gândea că la aproape un an de la operație voi obține centura alb-galbenă la Karate, Shito Riu? Eu una nu încetez să mă minunez de puterea de care nu are habar omul.

Suntem un noian de controverse.

Ne recâștigăm viața in duelul cu Doamna M, dar ne pierdem in fața unui Făt-Frumos, naștem tripleți, cvatrupleți, dar ne înfrânge o vitrina cu pantofi. Complicată specie mai e și omul. În cazul meu, femeia.

Iar eu cred că puterea vine din contradicția dintre esență și aparență, din puterea cu care ne agățam in situații limită și luptăm, versus superficialitatea cu care tratam tot ceea ce contează de fapt: Viața. Viața este darul suprem pe care îl poate primi o entitate de la Creator.

La un an de la re-born, de la momentul in care am devenit un pic Cyborg Woman, am câteva persoane in fața cărora aș vrea să îmi scot pălăria: Dr Maior, Ina C. și Sorin G., Dr. Holesch, prietenei mele Alexandra care cu disperare mă suna să știe că sunt bine și care m-a spălat de-am ieșit om in lume, Costel și echipa lui din Varuna, Oana T. și nu in ultimul rând tie, Marcel.

Să vă meargă bine!