Copiii vin când trebuie

“Ai 30 de ani, un copil pe când?”

„Ai 32 de ani. Un copil nu te-ai gândit sa faci?“

Domnule, dar copiii ăștia nu ies așa la o pocnitura de degete. Poate unora le iese din prima, dar mie nu mi-a ieșit.

Pesemne aveam niște “defecțiuni tehnice”. La naiba! Ma maritasem la 21 de ani și aproape 7 ani nu a apărut niciun copil. Zarva mare in neam, deh! Lumea este obișnuita ca dacă te-ai măritat, apare si copilul. Din prima, din a doua… unii trebuie sa exerseze mai mult. E ca la mate: mai iei și meditații. Dar dacă nu iese nici așa? Umbli pe la doctori, te vede, vorba aia, o cohorta medicala, iar tu devii obiect de studiu.
Așa mi s-a întâmplat și mie: sa nu apăra copilul pana la 33. Unii ar zice bătrâna, eu spun: bine ca s-a întâmplat! Ca altfel dădeam neamului motiv de vorba încă niște ani, iar mamei (desi nu are nevoie) motiv de cicăleala de 3 ori pe zi: ”O sa îmbătrânești, și eu o sa îmbătrânesc și nu o sa te pot ajuta”. Hm… nici nu a făcut-o, dar mama este mama și are datoria sa te cicaleasca sub pretextul grijii.

Bun! Deci instalațiile mele reproducătoare, conform doctorilor, erau ceva cam înfundate sau cu defecțiune din fabrica. Mi se dăduseră șanse sa fac copil undeva spre mulțimea vida, nada, nimic. Îmi amintesc ca spuneau: “Extrauterina. Aveți grija! Riscul sa faceți extrauterina este major“.

In 2012. la început de luna Mai, am petrecut Pastele la Putna si, ca orice creștin, am mers la Mânăstirea Putna de Înviere. Acolo, în Lăcașul Sfânt, cu ochii in tavanul înalt, zic in gândul meu către Barbos (așa am ales sa ii vorbesc Tatălui Divin, liber și direct): “Știi ceva? Dacă mi-e dat sa fiu mama, fa-ma mama, dacă nu, nu. Nu forțez destinul.“

Îmi place sa cred ca asta a fost “The Moment“. Peste o luna, intr-o zi nefertila, a fost conceput copilul meu. Nu extrauterina cum am crezut. Evident, m-am speriat, căci de mult timp mi se spunea “o șansa la un milion, ca sa nu zicem imposibil sa rămâneți insarcinata fără intervenții și tratamente”.

Toate perfecte pana pe la 5 luni și un pic, cand răcesc. Fac bronșita și tușesc vreo 8 zile și nopți pana mi se pornesc contracțiile. Aveam spectacol, era sâmbătă dimineața și jucam Jucăriile, eu fiind Barbie cu burta. La un moment dat, in timp ce cântam, simt o contracție. La a doua contractie am știut ce e. Am ajuns la spital abia seara, unde am primit verdictul: risc de avort spontan. Perfuzii, spital,  sângerare, panica, reconfigurare sistem pe modul FIGHT!

Din acel moment, m-am agățat efectiv de răspunsul doctoritei mele la întrebarea “Pot duce sarcina la termen? Pot? Pot? Pot?“ “DA, poti!”
Nu știu dacă ea a zis așa ca sa ma linișteasca sau pentru ca așa a crezut, dar pt mine a devenit MUST! Am intrat pe modul de lupta ca sa tin copilul la copt pana la termen. Dacă spune cineva ca nu își găsește motivatie, sa il ferească Sfatu’ sa o gaseasca in situații limita. Ma simteam vinovata pentru corpul meu, ca nu este in stare sa ofere protecție și ca nu este capabil sa tina copilul pana se face mare. Așa o lupta am dus, ca pe la 7 luni intrasem in travaliu și eram intr-o sala de nașteri la Polizu și iar m-am certat cu Barbosu’. Si de data asta s-au oprit contracțiile.

Ultimele 3 săptămâni de sarcina le-am dus exclusiv cu perfuzii, dar de acasă. Mergeam la spital in fiecare dimineața, iar seara îmi puneam perfuzia acasă. M-am rugat mult in perioada aia, cu o lumânare mereu langa mine. Am trait multe emoții, vina, bucurie, dar mai ales îndârjire și încăpățânare. M-am incapatanat sa îl duc la termen pentru ca mereu am crezut ca un pui de om are nevoie de 9 luni la copt, pentru un start bun in viața.

Am nascut prin cezariana. Mereu a fost clar ca nu pot alege cum sa îl nasc. Problemele deja existente, structura mea androgina cu solduri extrem de mici, copilul in pozitie pelviana de la 5 luni si cu cordonul in jurul gâtului. Nu ii puteam face cadou copilului o naștere naturala.

Şi iată ca atunci când Bărbosul dispune, se întâmpla: imposibilul s-a nascut pe 14 Martie 2013, la ora 14.25. Acum are are 5 ani și îl cheamă Adan.

Dar aventura noastră nu se încheie aici. Din păcate, abia începe. Dar asta este alta poveste.

Sa va meargă bine !