N-ai cum, frate! 

N-ai cum… pur și simplu nu ai cum să nu mă vezi la mine in țară! Cine e cel mai tare? Eu! Cine e șmecher? Eu! Cine trece dubla continuă și se “înțelege” cu nea polițaiu’? Tot eu!

Dacă ți se întâmplă să ajungi in tranzit prin aeroporturile mari europene precum cel din Amsterdam și ai câteva ore să legi două avioane, deja începi să te simți un adevărat internațional. In lumea aia atât de pestriță îți găsești și locul și rostul imediat. Te aliniezi atât consumatorismului aeroportuar reprezentat de celebrele Duty Free-uri cât și regulilor, uneori nescrise, dar pe care le simți prin toți porii, cu privire la conduita individului in raport cu majoritatea și spațiul înconjurător. Perfect. In sfârșit ajungem și noi in rândul civilizaților. N-ai recunoaște unul de-al nostru nicăieri in lume decât dacă ar folosi graiul dulce de proveniență latină. Se întâmplă să te duci către porțile de îmbarcare spre țărișoara noastră și acolo te întrebi dacă nu cumva s-au hotărât străinii să ne invadeze, crezand că vei fi singurul român din avion.
Te cocoți in pasarea de fier, cu emoții de zici că pilotezi avionul personal, aterizezi in Otopeni și brusc… timpul are o buclă: începe populația avionului să vorbească tare, de zici că ăștia sunt alții care au ajuns in avion in timpul zborului, nu cei din poarta de îmbarcare… de unde până atunci fuseși singurul românaș acolo; dau să se ridice după bagaje înainte să oprească olandezul zburătorul de metal, nu de alta dar dacă face o escală între piste și nu sunt unii gata de coborâre?
Cu greu se mai așteaptă cine cum coboară, n-are niciun sens dacă nu prinzi tu un loc in cașcaraveta aia de mașină care te transportă ca dricul pe cel mai scurt drum între avion și sosiri internaționale.

Nu știu de unde noi romanii producem atâtea gunoaie, frate?!? Când ai trecut de vamă începe ploaia de ambalaje dosite prin buzunare să își ia zborul către coșurile de gunoi mai ceva ca mingile în liga americană de baschet. Recunoști repede replici timide ale lui Michael Jordan după modul in care ratează coșul de gunoi… și nu e doar unul, mmm, sunt mai mulți. Pe semne că e o competiție la noi care ratează din prima. E și asta o treabă, n-am ce zice. Diferența e că Jordan dacă ratează fuge să recupereze mingea, să arunce iar. La noi, nu e așa. Noi le lăsam acolo. Păi, nu e serviciu de curațenie al aeroportului plătit pentru asta? Este, da. Dacă noi am strânge tot, bieții angajați ar fi concediați, iar familiile lor ar rămâne fără pâinea zilnică.

Eu când zic că românul e simțitor…

Simte tare și la film. Dacă e de plâns, plânge, cu lacrimi și muci pe care ii vezi chiar după ce se termină filmul, fie in șervețelele uitate pe jos, fie pe mânerele fotoliilor de la cinema. Adevărul e că nu poți trece fără urme pe undeva. Lasă fiecare ce are. Dacă filmul e de râs, atunci hai să râdem, fraților până leșinam și scăpăm cutia de popcorn pe jos. E ceva cu comediile din ultimul timp că și sticla aia cu apă neagră parcă râde cu noi și se revarsă învolburată pe jos și îmi stropește cizmele.
Stop! Am clemență până la cizme. Cum să îmi stropești tu cizmele făcute de Ana și Iulian cu sucul tău negru, toxic și lipicios care se amestecă cu multitudinea de floricele care ți-au zburat mai devreme golind cutia toată. Dar, nu-i nimic, eu zâmbesc a tâmpă de jenă când ridici din umeri a neputință către mine, iar lehamitea celor care vor râni după noi la sfârșit chiar nu mai contează. Știi de ce? Pentru că e goală sala după și nu știe nimeni cine a stat acolo….
Dar știi tu, făptură cu chip de om! Știi că in urma ta poate mânca un porc pe săturate meniu complet maxi popcorn + suc… știu eu… hm, de parcă ți-a păsat cănd se prăvălea in râuri băutura ta până la ultimul strop și sărea pe pielea întoarsă a cizmelor… pielea aia de-am mângâiat-o eu înainte să o ia Ana și să o dea în lucru.

Ce ciudat mi se pare cum in limba noastră anumite pluraluri se formează diferit. De exemplu muc și muci sau muc și mucuri, nu vi se pare? Așa mi se părea și când fi-miu le găsea, oho, încă le găsește, prin parcuri și le ridica analizând-le in perioada cu întrebări:

-Ce e asta?
-Mucuri, mama, mucuri de țigară de la domnii cărora nu le pasă.
-De ce?
-Pentru că refuză să le pese. Cred că lumea gravitează in jurul lor…
-Ce are-ntuntu’ (ce are înăuntru?)
-Mucul, mamă? N-are nimic, la fel ca cel care l-a lăsat acolo.
-De ce?
-Din iubire pentru noi toți și mai ales pentru sine, mamă.

Și uite așa începem marea lehamite de propria noastră specie, care, de-altfel, este și singura care lasă urme maldăre de gunoaie pe unde trece. Omul și Katrina. La uragan mă refer acum…

Așa suntem noi: niște indivizi care in propria țară suferim de șmecherie, mergem cu capul sus și pieptul înainte, cu brandul bine definit la sală dar care nu este in stare să țină o pungă cu popcorn, iar când ieșim din granițe băgăm capul la cutie, cuminți in limitele și regulile impuse de teritoriu.

De ce? Nu pentru că nu ne putem educa, nu pentru că avem mârlănia in sânge, nu pentru că acolo șmecheria e ceva negativ. Ci pur și simplu că acolo intri intr-o zonă in care simți prin toți porii că tuturor le pasă.

Și când îți pasă, asta face diferența. Nepăsarea, sora geamănă a indiferenței.

Dacă ne dorim o Românie a noastră: strânge după tine! Eu mi-am șters cizmele după nepăsare și indiferență.

Să vă meargă bine!