Zboară puiule, Zboară! Partea a II-a

Deschide aripile să poți zbura

Școala românească dă genii. Școala românească te învață sa lupți cu dinții. Școala românească te învață că doar dacă ai carte, ai și parte (valabil pentru noi, ăștia ne-cool-ii, care a trebuit să începem cursa din poziția 10, penalizați fără să știm de ce, iar ceilalți, cool-ii, “regulamentar” din poll position).
Școala românească crează competiție dar, mă întreb: cât de onestă este? Școala românească te învață de toate, mai puțin să te iubești.

In adolescență nu îmi amintesc să fi auzit despre iubire în afară de lumea teatrului în care, atunci când am pătruns, a făcut să simt cum se zbate sufletul în mine, cum îmi bate inima tare să îmi spargă pieptul. Acolo priveam la mai-marii scenei românești și începeam încet-încet să identific emoțiile sugrumate în timp, întemnițate de teama de a nu părea altfel; altfel într-un mod respingător. Aici am început să cresc și să mă cresc, să mă îmbrățișez, să mă accept, dar cel mai important, să mă iubesc.

Dacă ești adolescent ți ajungi din întâmplare să citești ce scriu aici, învață. Și nu la carte fac referire ci la ceea ce încerc sa îți transmit. Învață să nu mai trăiești prin comparație cu alții, ci cu tine: tu trebuie sa fii mai bun ca “tu” cel de ieri, iar mâine mai bun ca “tu” cel de azi. Aici este competiția, nu în raport cu altul. Gemenii, deși sunt unii identici, în interior și în comportament sunt total diferiți.

Învață să nu te mai compari cu cineva cu care singura asemănare o reprezintă rasa de care aparții. Iubește-te mai ales când greșești. Iubește-te mai ales când ești slab. Iubește-te mai ales când consideri ca nu ai pentru ce. Doar iubindu-te așa cum nu ești, înveți să devii ceea ce îți doresti. Iar când te vei iubi oricum, nu vei da greș; ci vei găsi resurse în tine pentru a-ți desprinde aripile pentru zbor.

Emoția supremă, iubirea, nu ți se predă la școală. Nu îi putem blama pentru asta nici pe profi, nici pe părinți, că poate și ei sunt victimele generației trecute.

Suntem mai mult, dragă copile, decât învelișul acesta numit corp, suntem un univers. Fiecare dintre noi este un univers în sine, iar cei din jurul nostru ne pot descoperi sau nu. Dar asta este doar treaba lor.
Copile drag, tot ce trebuie să faci este să găsești modalitatea prin care să te întorci la tine. Caută în tine iubirea. Poate ajută.

Vă spunem că teatrul m-a ajutat să pătrund adânc în ființa mea, m-a învățat să iubesc, sa trăiesc și chiar să respir. Dar secretul este altul: toate erau în mine deja, cu ele venisem în lumea asta, dar frica de judecată m-a făcut să le ferec.

Ceea ce zace in tine va găsi o modalitate sa iasă. Dacă nu ii permiți să găsească o cale blândă, frumoasă, va ieși sub forma frustrării, a urii, a răutății; și nu ar fi nimic dacă toate astea nu s-ar răsfrânge de fapt asupra ta, indiferent dacă ținta inițială sunt ceilalți.
In tine, copile, există în egală măsura și bine și rău. Tu alegi ce primează. Tu alegi cum te manifești. Cu toții trecem prin încercări in viața asta, important este să ieșim din ele cu zâmbetul pe buze.

Îmi amintesc un moment din viața de liceu… clasa a 10-a, puțin timp după ce făcusem cunoștință cu teatrul din spatele cortinei. Trebuia să răspundem la celebra întrebare: “ce meserie vrei să ai?” și fiecare a răspuns când i-a venit rândul. Nci dacă mă pici cu ceară, nu îmi amintesc nimic din ce au răspuns ceilalți, în afară de R, prietena mea ce stătea în banca din spatele meu. Nu îmi amintesc pentru că, venindu-mi rândul, am spus “actriță” și s-a râs. Am simțit ochii colegilor pe mine, îmi amintesc că brusc urechile au început să țiuie și timpul s-a dilatat. Nici acum nu știu dacă totul a fost atât de dramatic sau s-a exacerbat în mintea mea de adolescentă.

De atunci, prea puține lucruri am mai spus despre alegerea mea. Dar acela a fost momentul în care, din genunchi unde eram în mintea și sufletul meu, mi-am trasat o linie din care nu am mai ieșit. Regret, însă, că am făcut-o cu îndârjire și încrâncenare, când puteam alege linistea și bucuria. Dar, cine știe, poate asta a fost calea mea…

Știu că în școală am purtat o mască transparentă, indiferentă. Mereu am simțit că școala mi-a ars aripile, că era locul unde le țineam ascunse și abia așteptăm să ies, să le deschid și să zbor. Să fiu eu, cea care am ales să fiu înainte de a fi.

Să vă meargă bine!