Zboară puiule, zboară! Partea I

 

Scrisoare deschisă… Adolescenței

“Parcă a trecut un veac de când mă uit la… mine. Cine este acest “mine”? Pare altă persoană, deformată, parcă nici nasul nu mai e al meu, parcă sunt prea lungă-n mâini și, o Doamne, ce sunt chestiile astea roșii de pe fața mea? Ma urăsc! Cine ești tu? Da, tu, asta care te uiți la mine! Stop! Te rog oprește-te în loc! Nu vreau să cresc. Mă vreau iar mică, să nu am decât grija jocului continuu. Și astea? Ce sunt astea mici care par a fi niște tentative de țâțe? Liana are, frate, niște țâțe și mi-au plăcut când ni le-a arătat in baie. Eu ce să arăt? Butoanele astea două de lift? Doamne, nici șolduri nu am! Sunt femeia șnur, fără și fără. Androgină. Eu cred ca ăștia se întreabă dacă sunt fată sau băiat. Ha ha ha!  Niciun “ha ha”. Noroc că am părul lung și vopsit blond. Măcar atât.

Îmi vine sa plâng. Plâng, deși nu vreau. Ce singură mă simt și vreau să fiu iar mică să mă ia mami în brațe și să îmi spună ca lumea e frumoasă. Dar când? Când e frumoasă?
Nu vreau să merg la școală mâine! Nu pot trăi iar ce trăiesc în fiecare zi. De ce sunt cruzi?
Ce vină am că m-am născut aici? La țară?! Urăsc locul ăsta… aș vrea să mă fi născut în București. De ce ai mei au rămas aici, de ce nu s-au mutat? Îi urăsc! Trebuia să știe că o să-mi fie greu.

Cine sunt și de ce am venit pe lume? Mai bine nu eram. Ma doare sufletul.

Mi-as dori să fiu ca Roxi… e cool, e tare tipa, ce haine mișto are, altele în fiecare zi. Eu trebuie să merg cu aceeași pereche de bocanci toată iarna. Mami nu vrea sa îmi ia altă pereche, zice ca n-are bani. Dar are, că doar merge la serviciu zilnic, până și sâmbăta și duminica. Ce tari erau toți aseară în curtea liceului când fumau și râdeau, iar Gheo a sărutat-o pe Ruxi. Ce tare e fata asta și cum stau băieții in jurul ei. E perfectă.

Mă urăsc. Nimic nu e bun la mine. Și de ce nu pricep că nu îmi place să îmi zică așa?!? Ce vină am eu pentru numele ăsta stupid? Nu l-am ales eu, ci tata. Ah, îl urăsc pe tata și numele ăsta groaznic.

Doamne, câte vise mi-am făcut pt liceu. Abia am așteptat viața de licean, iar acum o urăsc.“

Multe dintre noi am adormit plângând nopți după nopți, singure, dând voie exteriorului să ne dicteze cine și ce suntem. Viața de adolescent este una dificilă: veșnic neînțeleși. Chiar, cum să fim înțeleși când noi înșine ne judecăm atât de aspru? Atâta timp cât proiectăm exteriorul în ființa noastră prin comparație și nu prin excludere? Când, de fapt, ar trebui să luăm din jur doar ceea ce putem transforma sau adapta la ființa noastră și cam atât.

La naiba, nu suntem ce vor alții să fim, trebuie doar să ne uităm în noi și să găsim scânteia care zace în fiecare. Dacă am ști cu toții în adolescență ceea ce descoperim după 25-30 de ani, am avea cu toții cei mai frumoși ani – anii de liceu.

Iată ce am descoperit eu şi vreau să îţi spun şi ţie, dragă adolescentule:
Dacă tu nu te iubești, nu aștepta să o facă alții.
Dacă tu nu știi cine ești, descoperă-te, caută întodeauna resursele necesare care să te îndrepte către tine. Altfel, de ce te-ar descoperi altul?
Dacă tu nu te admiri, fă tot posibilul să ajungi să o faci. Nu cere nimănui ceea ce TU nu îți oferi!

Viața de liceu se împarte în șmecheri – cei ce stau în binecunoscutele găști și care dau “trendul”, cei care adună zeci, poate sute de absențe pe trimestru, dar sunt cool și adulați și … restul – insipizi, incolori, inodori, adică umplutura, cei asupra cărora nu se apleacă nimeni să întrebe cine sunt sau ce vise au. Cool-ii sunt în majoritatea lor beizadele, copii din familii bune care își permit luxul unei adolescente ca-n vise, fără griji, cu siguranța mâinii care ii va trage din rahat no matter what.

Adolescența este crudă, nemiloasă și mai ales parșivă cu copilul ce aleargă bezmetic în căutarea sensului.
Adolescența este ca un tsunami ce se naște brusc și rade tot… după care, liniștea. Este foarte important să știi ce face un tsunami și să cauți mereu soluții. Cel mai simplu este sa nu faci nimic, iar mai târziu să cauți vinovați. Cel mai greu este să ieși din statutul de victimă și să devii o perioadă spectator. E importat sa știi cine ești, ce atuuri ai, cât de “trustable” poți fi și mai ales dacă poți fi un fighter. Un “tip” pentru tine: un fighter nu se naște, ci devine. Se numește puterea de adaptare la nou.
Spuneam că adolescenţa este crudă, nemiloasă. Nu ești niciodată întrebat dacă vrei să aparții unei găști, pentru că cei ce sunt în găști s-au atras unii pe alții în conglomeratul ăsta prin magnetism: cine se aseamănă se adună, conform zicalei.

Te trezești fată în faţă cu bestia fără să ți se dea vreun manual de îmblânzire sau indicatii cum să o fentezi.

Iartă-mă, copilule din mine, că atunci când ai început să crești, tocmai eu te-am îmbrățișat cel mai puțin. Iartă-mă că, pentru o perioadă, m-am uitat la mine prin ochii celorlalți. Iartă-mă că nu am deschis mai devreme aripile să zbor…

Nu este nici rău și nici sub demnitate să îngenunchezi. Dimpotrivă, face bine. Îngenunchezi și ca să îți recapeţi forțele în luptă, dar şi pentru rugăciune. Şi ambele sunt bune.

Nimeni pe lume nu ne poate face să suferim, decât dacă permitem asta. Și dacă ne permitem luxul să ne lăsăm în voia vieții, apoi avem motive să ne plângem. Ne convine statutul de victimă căci nu mai trebuie să facem mare lucru, doar să ne plângem. Dar viața este scurtă, cât o clipire de gene…

Iar la mine, toate astea şi-au găsit sfârşitul în ziua în care am descoperit teatrul. Sau m-a descoperit el pe mine, m-a făcut să văd scânteia din mine și m-a învățat sa zbor.
Va urma.

Să vă meargă bine!