„Eu vă ştiu…”

Dacă ați crezut vreodată că televizorul este modalitatea supremă să te știe lumea, vă informez că se poate și altfel.

Dom’le, nimeni nu te înștiințează că, atunci când ai copil, ăsta mic vine cu tot felul de acareturi în viața ta de adult stăpân pe tine (iluzie).
Fi-miu are un prieten cu care creşte ca și cu un frate: se iubesc (mai mult fi-miu e cu pupatul, pupă la Filip ca la icoană, iar Filip este genul mai chill), se joacă, fac schimb de jucării (mai mult Filip, ca fi-miu seamănă cu ta-su, mai mult nu ți-ar da nimic), se ceartă… aoleu, cum se ceartă și își reproșează chestii. Şi, în timp ce se ceartă, brusc râd unul la altul și gata cearta.

Btw, dacă noi adulții am învăţa de la copii ce înseamnă să spui reproșurile pe loc şi în faţă, multe relații ar sta încă in picioare.

În trecut, eu și mă-sa lui Filip ne mai “ciorovăiam” când se încăierau zgămâile, pentru că fiecare vedea fereastra ei de adevăr, cum ar fi: copilul meu are dreptate din principiu că-i al meu. Dar mi-am dat seama cu timpul că cei doi se împăcau subit, iar noi continuam disputa cum că al meu, ba al meu, ba al tău! I-am spus atunci Alexandrei (mamă de Filip): “Auzi, ăștia doi se împăcă în secunda 2 iar noi ne certăm ca proastele și ne stricam prietenia”. A fost de acord.

Pentru ca ei sunt prieteni și abia respiră unul fără altul, eu trebuie s-o “suport” pe mă-sa, prietena mea, Alexandra, de care abia reușesc să mă desprind după 2-3 zile petrecute împreună. Soţul ei ne-a propus să ne mute împreună pentru a scuti banii de benzină între casele noastre…

Unii dintre voi știu că plecăm de peste un an si jumătate la Cluj. Puteam să mergem fără Alexandra și Filip? Nope. Trebuie să vă spun că, în 13 ture dus-întors Bucureşti – Cluj, nu există avion care să nu ne știe… nu are cum.

Tura 1, întoarcere: avem bilete pe ultimul rând din avion: Adan la geam, Filip la mijloc, apoi eu, Alexandra după culoar, iar lângă ea un cuplu. De cate ori mă uitam la ei, erau mufați. Pesemne că relația era în stadiu incipient. Adan, cum se împrietenește el repede cu lumea, se bagă în seamă cu un domn care vorbea engleză și stătea pe scaunul din fața lui. Fiecare pe limba lui, dar păreau să se înţeleagă.

Acești doi copii vorbesc foarte tare, râd, se bat pe scaunul de la geam (nu că s-ar uita vreunul o secundă pe geam, ci doar aşa… din principiu). Dar gălăgia cea mai mare o facem noi, distrusele de mame, încercând in zadar să îi potolim.

Avionul decolează, iar Filip îşi ridică fundul într-o parte și “biiiip”. Apoi țipă: „Cineva din acest avion (făcea semne către el însuşi) a tras o …”biiip“! (el a zis cuvântul cu B…ă, dar mă ceartă Ama dacă pun pe Blog limbaj prea urban). Adan, de ce sa tacă? Comentează: „Eu m-am b…it! Filip – “Ba eu m-am b..it!” Adan „Ba eu!”… și tot așa. Începe cearta despre geniul care a “eliminat gaz intestinal“ (DEX). Domnul cu engleza se întoarce, iar fi-miu devine extrem de darnic dintr-o dată și ii zice “Ia și tu miros din Romania!”. 

Stewardesele din coada avionului, şi ele cu centurile puse pentru că decolam (nu eu, avionul), erau pe sub scaune râzând cu lacrimi, iar cuplul de lângă Alexandra a devenit pentru prima dată două entități distincte. Şi nici că s-au mai pupat până la Otopeni. Noi, mamele, eram deja leşinate de râs. Numai copiii erau extrem de serioși în treaba lor.

Așa au ţinut-o până aproape de București, adică vreo 35 minute, timp în care vedeam căpățâni ce se ridicau și căutau cu privirea specimenele care le “întrețineau atmosfera“.

Arc peste timp, după 4 zile: Je, subsemnata, cu treabă la Administrația Financiară, stăteam (logic) la coadă. Timp de juma de oră, un domn din fața mea s-a întors către mine pufnind în râs. Iar se întorcea la coadă, iar la mine și râdea. Rabd ce rabd, dar, spurcată cum sunt, zic mândră și penibilă: „Știu că am acest efect la oameni, dar în viața reala sunt un om serios!”. De mare angajament am vorbit, vă zic.
Iar domnul (mișto omul, îmbrăcat la costum, ras, tuns, frezat) zice râzând: „A, nu, eu vă știu din avionul de la Cluj!”

Nimic nu am mai zis, iar asta nu prea mi se întâmplă. Am dat dracului Administrația (Doamne-iartă-mă), și am plecat teleghidată, uitând de ce am stat la coadă.

Munceşti atâta și te zbaţi să fac televiziune și teatru, să joci proaste și Pinocchi şi, când colo, un drum cu avionul te face vedetă.
Și câte mai am de povestit cu ăștia doi …

Sa va meargă bine !